Nu e nici ca in agentie, nici ca la scoala. Aici iti testezi limitele. Cred ca am ucis si mi-au fost ucise peste 100 de idei. Si azi spun ca puteam mai bine de atat. Cel mai frustrant e ca nu prea ai cu cine sa stai la un brainstorming pentru ca la un moment dat nu mai e clar a cui e de fapt ideea. Cel putin asa mi se parea dupa prima luna de scoala. La petrecerea de final am inteles de ce asta e cea mai buna varianta. Stateam pe scaun la cafenea cand am realizat ca meritele sunt ale mele si doar ale mele. I did it all on my own. Nu cred ca exista satisfactie mai mare. Unii privesc scoala ca pe o competitie. Ei bine, singura competitie care conteaza e cea intre tine si tine. Daca poti mai bine, fa-o mai bine. Daca nu, accepta-te asa cum esti. Nu e nimic rau in asta.

ADC e locul in care munca se vede. Nu conteaza cine esti, cum te cheama, cine e tata. Daca esti bun cu adevarat se vede in clasament. Am gasit aici ce nu am gasit in alte scoli sau programe de genul: onoare, bun simt, oameni care se tin de cuvant si carora, surprinzator, chiar le pasa. Sigur, toti mai muncim, mai suntem intr-un internship, mai avem facultati si alte activitati care ne mananca tot timpul.

Nu exista „Da, ma, ala are prieteni si o sa-l ajute. O sa-i faca un art printu’, are pile la studio si o sa faca spotu’ TV pe bune.” Sau „Am atatea pe cap ca numai de brief-uri nu-mi arde.” Get over it. Da, visele costa si bani si prieteni. Nu degeaba exista in DEX cuvantul sacrificiu. Sunt dovada vie a faptului ca poti sa ajungi in top cu zero buget si cateva surprize din partea oamenilor care nu stiai ca iti sunt prieteni. Doamne, as putea sa scriu un roman despre toate hopurile peste care am trecut sa ajung aici. As repeta experienta de o mie de ori.